Mănăstirea Sfântul Anton cel Mare

   Cea mai veche mănăstire din lume, atestată documentar, este Mănăstirea Sfântul Anton cel Mare, din Egipt. Întemeiată în jurul anului 356, în urma morţii aceluia care este numit părintele monahismului, Anton cel Mare, mănăstirea se află la poalele munţilor Al-Qalzam, în apropiere de localitatea Al Zaafarana.

    Sfântul Anton (251-356), "părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie.

       Iniţial, sfântul s-a retras lângă oraşul natal, iar mai apoi s-a stabilit într-un cimitir părăsit, trăind într-o asceză deosebit de aspră. La vârsta de 35 ani, năzuind spre o izolare totală, sfântul s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită, în inima deşertului, unde a petrecut în singurătate vreme de 20 de ani. Mai apoi, începând să fie căutat de oameni, s-a retras într-un loc inaccesibil, pătrunzand adânc în deşertul de pe malul drept al Nilului, unde a petrecut vreme de 50 de ani, până la moartea sa, survenită în anul 356. Sfântul Anton nu a fost organizatorul monahismului creştin, însă este unul dintre cei mai de seamă "părinţi fondatori ai monahismului creştin".

Cea mai veche mănăstire din lume

      Potrivit documentelor, prima obşte monahală din acest loc a apărut în vremea împăratului Iulian Apostatul, cândva între anii 361-363. După moartea Sfântului Anton, cei care l-au cunoscut, ucenici iubitori de pustnicie, au zidit o mănăstire în cinstea sfântului. Ansamblul monahal iniţial era, cu siguranţă, foarte simplu, fiind compus dintr-o biserică modestă, în care se adunau periodic toţi pustnicii din zonă, şi o trapeză cu bucătarie şi câteva cămări pentru alimente, unde aceştia luau masa, în zilele de sărbătoare. Spre sfârşitul secolului al V-lea, pustnicii au început să-şi aşeze chiliile în jurul bisericii. Chiar şi aşa, urmaşii Sfântului Anton cel Mare au păstrat o rânduială monahală semi-anahoretică, vieţuirea în comun rezumându-se doar la săvărşirea Sfintei Liturghii, la masa comună şi la îngrijirea bolnavilor.

      În incinta mănăstirii, care are o suprafaţă de zece hectare, se înalţă şapte biserici. În biserica închinată Sfântului Anton cel Mare se păstrează cinstitele sale moaşte. În toate tradiţiile creştine, amintirea Sfântului Anton se face la data de 17 ianuarie.

Abaţia Admont

     Admont (numele provine din latinescul "ad montes" - în munti)  este o localitate aflată într-un loc de o rară frumuseţe. La marginea unui actual parc natural naţional (Gesause National Park), pe malul râului Enns, probabil că acest loc i-a cucerit prin perfecţiunea sa pe călugării benedictini de la mănăstirea St.Peter din Salzburg, care la 1074 au fondat aici mănăstirea din Admont, care este în prezent cea mai veche mănăstire funcţională din Styria. Abaţia din Admont are drept patron spiritual pe Sfântul Blaziu.
    De-a lungul Evului Mediu, mănăstirea a prosperat, dezvoltându-şi un bun renume graţie scriptorium-ului de aici şi preocupărilor ştiinţifice remarcabile ale unor călugări din abaţie. Scriptorium-ul, acel loc în care în perioada medievală se copiau scrierile monastice şi se realizau acele minunate manuscrise din vechime, era un element complementar absolut necesar unei biblioteci. În acest fel, întelegem că au existat la Admont toate premisele de a clădi în timp această uluitoare comoară care este Biblioteca abaţiei, un loc de neratat pentru turistii care trec prin zona.

 Biblioteca abaţiei

     Biblioteca Mănăstirii Admont este considerată una dintre cele mai importante proprietăţi culturale ale Austriei şi una dintre cele mai valoroase manifestări de artă barocă târzie din Europa. La începutul sec.al-XIX-lea a fost numită (oarecum supraevaluat, dar nu fără anumite argumente justificative) "a opta minune a lumii". Biblioteca Mănăstirii Admont (finalizată la 1776) a fost comandată de Matthaus Offner (care a condus abaţia între 1751-1779) şi realizată de maestrul constructor Josef Hueber din Graz, în stilul barocului târziu. Stareţul mănăstirii a dorit să construiască acest edificiu cu ocazia împlinirii a 700 de ani de la înfiinţarea abaţiei, iar această idee, împreună cu geniul constructorului materializat în faimoasa Bibliotecă, i-au asigurat ulterior o menţiune remarcabilă în toate carţile de istorie.
    Josef Hueber a fost un adept declarat al ideilor iluminismului şi a transpus aceste principii în opera sa. Se spune că precum ideile în mintea omului, lumina ar trebui să umple camera, iar la Admont acest lucru este izbitor în sălile Bibliotecii. Lumina - multă lumină, culori vii, strălucire, decoruri şi reprezentări sculpturale cu semnificaţii încifrate - toate aceste elemente creează un cadru inedit pentru o sală de bibliotecă, de la care te-ai aştepta mai degrabă la ceva tern, liniştit si poate chiar semiobscur. Biblioteca din Admont are o lungime de 70 m, o lăţime de 14 m şi o înălţime de 11 m (12,7 m la cupola centrală) şi este împărţită în trei secţiuni, fiind cea mai mare sală monastică de bibliotecă din lume. 

  

  O bijuterie a barocului întâlneşte arta contemporană. 70.000 de cărţi restaurate, tavane cu fresce şi sculpturi din superba sală de bibliotecă vin să întâlnească lucrări ale unor artişti ca Erwin Wurm, Rudi Molacek şi Lois Renner.

Un concept incitant, aflat la graniţa între tradiţia benedictină şi actualitatea culturală, care rezultă din confruntarea dintre benedictinii de la Admont şi arta şi cultura timpurilor noastre. Mănăstirea Admont se remarcă nu numai prin cea mai mare bibliotecă mănăstirească din lume, dar din 1997 şi-a asumat din nou mecenatul istoric al bisericii.

     Cu Muzeul pentru Arta Contemporană mănăstirea Admont a creat un spaţiu modern pentru lucrările a peste 100 de artişti, care sunt grupate tematic în expoziţii temporare. În plus faţă de activitatea de achiziţii, un program Artists in Residence îi invită pe artiştii din generaţiile tinere sau de mijloc la mănăstire pentru a crea lucrări specifice locului. Rezultatele creativităţii acestor Artists in Residence sunt marcate cu „Made for Admont" şi adăugate la colecţia mănăstirii.

Pentru această combinaţie exemplară dintre arta modernă de nivel înalt şi moştenirea culturală tradiţională, mănăstirea benedictină Admont a primit „Premiul muzeelor austriece 2005".

Benedictini

      
    Cel mai vechi ordin monahal din Occident, înfiinţat de sfântul Benedict de Norcia (480-547). Principiile de bază ale vieţii benedictinilor sunt: şederea stabilă în mănăstire (stabílitas loci); ascultarea de abate (considerat reprezentantul lui Cristos) împreună cu o conduită morală demnă (conservátio mórum); celebrarea împreună a Liturgiei Orelor (ópus Dei) şi munca manuală (ópus mánuum): óra et labóra (roagă-te şi munceşte!), considerat ca un mijloc puternic de a-l învinge pe diavol. Actualmente benedictinii sunt uniţi în 21 de congregaţii autonome care formează o confederaţie cu centrul la Roma. Fideli devizei lor ora et labora, benedictinii s-au remarcat întotdeauna şi se remarcă şi astăzi prin spiritualitatea lor profundă şi printr-o intensă activitate în domeniul social (agricultura şi construcţiile), în domeniul cultural (în trecut prin copierea de manuscrise şi formarea de biblioteci), în domeniul teologic (îndeosebi la liturgie) şi în cel misionar.

Mănăstirea ,,La Grande Chartreuse"

 

      Mănăstirea La Grande Chartreuse este casa-mamă a Ordinului Cartuzian, fondat de Sfântul Bruno în anul 1084. Se află într-o vale mare din Alpii Dauphine, la o altitudine de 4268 de metri, la paisprezece mile nord de Grenoble. Mănăstirea se află pe o pășune deschisă.

     Cartuzianul este un membru al unui ordin monastic romano-catolic fondat de Sfântul Bruno din Koln (1030-1101) în 1084, în valea Chartreuse din sud-estul Franţei. Membrii ordinului erau solitari, se rugau, studiau, mâncau şi dormeau fiecare separat, dar se strângeau în biserică pentru liturghia de dimineaţă, pentru vecernie şi slujba de noapte. Cinau împreună duminică şi cu ocazia principalelor sărbători. Se plimbau împreună o dată pe săptămână. Purtau haine de asceţi, nu mâncau carne şi consumau doar apă şi pâine vinerea sau în zilele de post.
Călugăriţele cartuziene sunt, de asemenea, foarte retrase şi meditative.
 

       În mănăstirea Grande Chartreuse, călugării distilau lichiorul care poartă numele acesteia.

Metoda de preparare a lichiorului Chartreuse este ştiută de trei călugări. Aceştia cunosc pe dinafară cele 130 de plante, rădăcini, flori pe care le conţine reţeta. Tot ei sunt aceia care supraveghează procesul de maturare în beciul de la Voiron, cel mai lung beci de pe Planeta (164 m). Acolo, pereţii sunt "îmbrăcaţi" în butoaie mari de stejar, pe fiecare din acestea fiind inscripţionată una din literele "V" sau "J" (verde sau galben, dupa sortimentul lichiorului). Maturarea durează între 2 şi 12 ani.

     Chartreuse Verte de 55° este singurul lichior din lume care are culoarea verde, datorită plantelor din compoziţie. Niciunul dintre lichiorurile fabricate la mănăstire nu conţine coloranţi, ele se prepară după reţeta din 1605, care se numea "Elixirul vieţii lungi". În prezent, atât lichiorul verde, cât şi cel galben sunt folosite în cocteiluri, fiind considerat o băutură de după cină. Ţarul Nicolae II al Rusiei turna cateva picături de Chartreuse galben în cupa cu şampanie, iar Charle de Gaule manca în fiecare seară cate o ciocolată umplută cu Chartreuse verde.

     
    A fost regizat un film despre aceşti călugări.

    Filmul numit "În Marea Tăcere" e un tablou intim al vieţii de zi cu zi a călugărilor cartuzieni - cunoscuţi a fi vegetarieni - din Alpii francezi. 

    E miezul nopţii şi sub arcadele de piatră îngheţate bocnă, călugării, în rasele lor din ţesătură aspră recită versuri gregoriene.

"O fac pentru că asta e alegerea lor... se simt mult mai aproape de Dumnezeu. E un concept foarte simplu, conceptul de dumnezeire, de bucurie pură."

    A putut fi vizionat după 17 ani de când regizorul a cerut prima oară permisiunea de a filma acolo.

Când în cele din urmă i s-a dat voie, a găsit o lume închisă în mare parte neschimbată de când s-a fondat ordinul Cartuzienilor acum 10 secole.

    Călugării se supun tăcerii aproape totale, în afară doar de ceea ce unul dintre ei numeşte "teroarea clopotului".

,,Accepţi pur şi simplu faptul că, îndată ce sună clopotul, nu te mei gândeşti la nimic, te scoli şi te duci acolo unde e nevoie de tine. Şi-apoi fiecare clipă este o clipă a prezentului pentru că nu trebuie să îţi faci planuri de genul ce o să fac eu peste doi ani, ce o să se aleagă de cariera mea peste 15 ani şi chiar absenţa cuvintelor face ca aceste clipe în sine să devină foarte, foarte puternice”, spune regizorul.

O viaţă de contemplaţie

    Filmul înregistrează practic gesturile repetate la infinit ale rutinei zilnice.

    Colo, un călugăr cufundat în umbră împarte mâncarea prin deschizăturile din uşile chiliilor.

    Camera de filmat intră într-una din ele şi vedem un călugăr dormind pe patul de paie.

    Alături o mică sobă de tablă care mai îndulceşte din frigul tăios.

    Regizorul Philip Groening a locuit practic în mănăstire câteva luni ca să facă filmul.

"Când am părăsit mănăstirea mă gândeam la experienţa prin care am trecut şi mi-am dat seama că am avut unicul privilegiu de a trăi într-o comunitate de oameni senini, cărora nu le e frică de nimic. Ei cred că moartea este doar o stare de tranziţie, ei cred că dacă ceva rău se întâmplă e un dat de la Dumnezeu...experienţa asta m-a schimbat şi pe mine, " spune Philip Groening.

Călugării cartuzieni fac parte dintr-unul dintre cele mai stricte ordine creştine.