SFÂNTUL BRUNO
preot, fondator al certozinilor
(1035 cca.-1101)
“Numai celui care a experimentat, îi este dat să ştie cât folos aduce şi câtă bucurie produc singurătatea şi tăcerea sihăstriei, celor care le iubesc (Y) În sihăstrie se dobândeşte acea privire senină care este atinsă de iubirea Mirelui divin şi acea iubire aşa de curată cu care poate fi contemplat Dumnezeu”[1].
În acea perioadă obscură care a fost secolul al X-lea, Biserica părea să se îndepărteze tot mai mult de evanghelie: papalitatea era în mâinile nobililor locali sau a împăratului; alegerea episcopilor, care erau şi principi, nu era străină de aceleaşi practici, şi nu rareori, era mânjită de simonie; restul clerului era aproape în totalitate ignorant şi adeseori corupt din punct de vedere moral; şi se poate uşor imagina starea de abandonare a unui popor ce se numea creştin doar pentru că era botezat.
Şi totuşi, în sânul acestei Biserici aşa de vitregite, au apărut germenii mişcării de reformă a unei vitalităţi evanghelice surprinzătoare: cea monastică de la Cluny, în Franţa, care a influenţat întreaga Europă; cea eremitică din Toscana, Italia, cu sfântul Romuald, sfântul Petru Damian şi sfântul Ioan Gualbert; cea cistercină, care şi-a atins maxima strălucire prin sfântul Bernard de Clairvaux, de asemenea, în Franţa; cea premonstratenză, cu sfântul Norbert de Xanten, în Germania, şi, în sfârşit, cea a canonicilor augustinieni; şi chiar mai înainte de acestea, cea a certozinilor sfântului Bruno.
O caracteristică a acestor mişcări spirituale este influenţa pe care ele au avut-o dincolo de hotarele leagănului lor de naştere, chiar şi pentru faptul că Europa era încă un trup unitar.
Bruno s-a născut la Köln, în jurul anului 1035, din familia nobilă Hartenfaust, şi, după primele studii în oraşul său, a fost trimis la cea mai bună universitate din regiune, Şcoala Episcopală din Reims, pentru a trece apoi la prestigioasa şcoală din Tours, unde a şi ajuns maestru în filozofie. Întors în patrie, a studiat teologia şi a fost sfinţit preot. Nu a rămas însă mult timp aici, pentru că episcopul din Reims, în 1056, l-a voit mai întâi profesor în şcoala sa şi apoi rector, când maestrul, şi el purtând numele de Bruno, care ocupa acest post, s-a retras în viaţa monastică.
Maestru admirat şi urmat
Timp de douăzeci de ani a menţinut la cel mai înalt nivel faima acestui centru academic şi a format acolo discipoli celebri ca Otto de Châtillon, care va ajunge papă cu numele de Urban al II-lea, sfântul Ugo, episcop de Grenoble, Ruggero, cardinal şi episcop de Reggio Calabria, Robert, episcop de Langres, şi mulţi alţii.
Învăţământul era potrivit caracterului său. El se simţea bine în această muncă pentru două motive: studiul nu-l împiedica să rămână unit cu Dumnezeu, ba, mai mult, îl introducea în înţelepciune şi deseori în contemplaţie; şi apoi, aceasta îi oferea oportunitatea de a forma oameni capabili să realizeze o adevărată reformă în lumea bisericească şi civilă. Reforma: acesta era cuvântul de ordine care îi însufleţea pe toţi cei care, ca şi Bruno, aderau cu tot sufletul lor la direcţia imprimată creştinismului occidental de papa Grigore al VII-lea.
Reims avusese până în acel moment episcopi demni sub toate aspectele şi, când a murit cucernicul Gervaziu, toţi se gândeau că succesorul va fi Bruno. S-a întâmplat însă atunci un lucru neprevăzut. Printr-un pact simoniac, stipulat între regele Franţei, Filip, şi un protejat al său, a fost ales arhiepiscop un oarecare Manase.
Noul sosit, cunoscând popularitatea şi influenţa lui Bruno, într-un prim moment, a încercat să şi-l apropie pentru a sluji cauzei sale şi l-a numit cancelar. Când, însă, şi-a dat seama că acesta se opunea intrigilor sale, l-a eliberat de toate sarcinile şi l-a expulzat din dieceză. Clerul s-a răzvrătit şi l-a acuzat pe episcop la Conciliul din Autun, care l-a destituit. În aşteptarea pronunţării papale, s-a răzbunat crunt pe adversarii săi, distrugând până şi locuinţele lor şi atentând la viaţa lor.
Alegerea sihăstriei
În sfârşit, în timpul Conciliului din Lyon, în 1080, episcopul a fost depus şi s-a putut întoarce în pace la Reims. Toţi voiau ca Bruno să accepte conducerea diecezei, dar el îşi făcuse alte proiecte. S-a întors la Reims nu pentru a primi inelul şi obligaţiile pastorale, ci pentru a-i aduna pe cei mai de încredere prieteni, opt bărbaţi foarte capabili, şi a se retrage împreună cu ei la Sčche-Fontaine, sub protecţia abatelui de Solesmes, sfântul Robert, pentru a începe o experienţă de viaţă eremitică. A rămas acolo însă doar puţin timp, simţindu-se insistent chemat la o observanţă încă şi mai severă.
Dacă eremiţii primelor veacuri, pentru a salva autenticitatea vieţii creştine, fugeau în pustiu, şi astăzi B se gândea Bruno B, pentru a realiza o adevărată reformă în Biserică, este necesar să se dea semnale puternice în acest sens. Împreună cu şase dintre tovarăşii săi, s-a mutat la Grenoble, unde îl aştepta sfântul episcop Ugo, odinioară ucenic al său la Reims. Acesta abandonase episcopatul şi se retrăsese şi el la viaţa eremitică, dar apoi, din voinţa papei Grigore al VII-lea, a trebuit să revină la conducerea diecezei. Desigur, a fost bucuros să poată oferi pe teritoriul său o vale singuratică numită Cartusia (Chartreuse) B de unde şi numele de certoză şi certozini B acestui grup de bărbaţi învăţaţi şi curajoşi, conduşi de îndrăgitul lor maestru. Printre ei erau Landuino di Lucca, Stefano di Bourg, Stefano di Die şi un oarecare Ugo, numit capelanul. Fusese aruncată astfel prima sămânţă a ceea ce va deveni apoi celebra Certoză din Grenoble.
Într-o perioadă de şase ani, Bruno şi tovarăşii săi şi-au trăit idealul lor într-o perfectă armonie între ei şi cu conştiinţa că nu trebuie să se amestece în afacerile politicii lumii. Nu gândea la fel un alt discipol al lui Bruno, Otto di Châtillon, chemat nu la pacea sihăstriei, ci la catedra lui Petru, într-un timp când numai de pace nu putea fi vorba. Urban al II-lea ducea cu hotărâre înainte reforma iniţiată de Grigore al VII-lea, dar îl avea la doi paşi, în cetatea Ravennei, pe antipapa Guiberto di Parma (Clement al III-lea), sprijinit militar de Henric al IV-lea, fără a ţine cont de opoziţiile surde din rândul clerului.
Alături de papa, dar pentru puţin timp
Urban l-a voit alături de sine pe maestrul de altădată, care a venit la Roma cu un grup de tovarăşi. Lor le-a fost dată o localitate lângă Terme di Diocleziano, împreună cu biserica “Sfântul Ciriac”. Exemplul lor B se gândea papa B ar fi fost preţios pentru clerul şi populaţia romană, fără a vorbi însă şi de încrederea pe care o avea pentru colaborarea personală cu Bruno.
Trecerea de la liniştea fericită şi rustică, de la certoza din Grenoble, la gălăgioasa şi neliniştita metropolă romană s-a dovedit prea rapidă pentru certozini, aşa încât, după puţin timp, au cerut să se întoarcă în Franţa. Papa a fost de acord, dar l-a reţinut lângă el pe Bruno.
Între timp, antipapa cucerea Roma cu forţa şi Urban al II-lea şi prietenul său au fost constrânşi să fugă în Calabria. Aici, papa a încercat să-l numească arhiepiscop de Reggio Calabria, dar Bruno nu a acceptat şi i-a propus în locul său pe mai vechiul său discipol, Ruggero, care era abate de Cava, în Salernitano.
Fundaţia calabreză
În schimb, pentru sine a obţinut dreptul de a fonda o sihăstrie într-un loc foarte rustic numit La Torre, lângă Catanzaro, unde îndată l-au urmat primii discipoli care, crescând repede în număr, l-au constrâns să deschidă o a doua sihăstrie, nu departe de prima.
Acesta a fost ultimul său efort, binecuvântat de Dumnezeu, sprijinit de papa şi de episcopii apropiaţi şi întărit de ajutorul concret al principilor normanzi care guvernau regiunea.
Aici a venit să-l viziteze foarte credinciosul său discipol, care conducea Certoza din Grenoble, Landuin, care a voit să se asigure că îi conduce pe certozini în conformitate cu spiritul genuin al maestrului. Cu acea ocazie, Bruno, om foarte dotat, într-o scrisoare către toţi fiii săi, a îndreptat un gând special către numeroşii călugări lipsiţi de carte, spunându-le: “Prin lucrările voastre, voi dovediţi ce iubiţi şi ce ştiţi, deoarece, în timp ce, cu toată atenţia şi determinarea voastră, puneţi în practică adevărata ascultare, este evident că ştiţi să culegeţi fructul plăcut şi vital al Scripturii divine. Dumnezeu însuşi poate să scrie cu degetul său în inimile voastre nu numai iubirea, dar şi cunoaşterea sfintei sale legi”.
Bruno a murit la 6 octombrie 1101, în sihăstria La Torre. Înainte de muri, a voit să pronunţe profesiunea de credinţă şi să reafirme, într-o manieră specială, credinţa sa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie.
Chiar dacă fiii săi nu au fost niciodată prea numeroşi, viaţa certozină a avut o mare influenţă asupra tuturor formelor de viaţă monastică ce au urmat. Un călugăr celebru, Guillaume de Saint-Thierry, în scrisoarea sa adresată fraţilor de la Mont-Dieu, numită şi Scrisoarea de aur, le spunea certozinilor: “Unora le revine misiunea de a-l sluji pe Dumnezeu, vouă, de a vă uni cu el. Lucrarea altora este aceea de a crede, de a şti, de a iubi, de a venera; a voastră este aceea de a gusta, de a înţelege, de a cunoaşte şi de a vă bucura”.
Dacă dorinţa de înţelepciune şi contemplaţie a rămas vie în comunitatea creştină şi dacă, în zilele noastre, de asemenea, sunt mulţi cu aceeaşi dorinţă, nu numai călugări, dar şi laici în mijlocul lumii, acest lucru se datorează şi fiilor sfântului Bruno.
[1] Sfântul Bruno, Scrisoare către Raoul Le Verd: PL 152, 421 B.
SFÂNTUL BLAZIU
episcop martir
(+316 cca.)
“L-ai auzit pe Domnul care zicea:”Paşte oile mele+, adică jertfeşte-te pentru oile mele”[1].
Cu aceste cuvinte, Augustin amintea că exerciţiul ministeriului episcopal este, înainte de toate, participare la pătimirea Domnului Isus. Şi aşa a fost şi pentru Blaziu din Sebaste.
Despre acest sfânt armean, singura informaţie istorică certă, ajunsă până la noi, este că a fost martirizat pe când era episcop de Sebaste. Cât priveşte restul, trebuie să ne mulţumim cu foarte frumoasa relatare a pătimirii sale, din punct de vedere istoric puţin sigură, dar foarte interesantă.
Blaziu, pentru sfinţenia vieţii, a fost ales ca episcop al comunităţii creştine din oraşul său. Acceptând această misiune în acel timp nu însemna o cinste, ci însemna depunerea candidaturii pentru martiriu. Nefiind prudent a trăi în oraş din cauza persecuţiilor, Blaziu trăia într-o grotă ascunsă într-un mărăciniş. Dar drumul trasat de cei care alergau la el pentru a primi sfatul şi îndrumările sale, a făcut foarte cunoscut ascunzişul său.
Când guvernatorul Agricola şi-a dat seama că Blaziu convertea persoanele cu faima sfinţeniei şi a minunilor sale mai mult decât dacă ar fi predicat prin pieţe evanghelia lui Cristos, a decis să-l înlăture.
Episcopul nu a opus nici o rezistenţă gărzilor venite să-l ridice din grotă. S-a prezentat senin în faţa guvernatorului şi a confirmat că era creştin şi capul comunităţii şi că nu avea nici o intenţie de a-şi renega credinţa.
După condamnare, a fost dus într-o celulă în aşteptarea morţii, dar chiar şi aici a început o procesiune de persoane dornice să-l vadă şi să-l asculte pe sfânt. O mamă i-a adus copilul ce era pe moarte din cauza unui os de peşte pe care îl înghiţise şi acum îl sufoca. Prizonierul l-a binecuvântat şi copilul s-a vindecat. Buna mamă nu ştia cum să-i mulţumească şi i-a oferit o candelă pentru a-i lumina celula în timpul nopţii şi puţină pâine şi carne ca hrană. De aici a apărut tradiţia de a binecuvânta cu două lumânări încrucişate gâtul credincioşilor în sărbătoarea sa.
Agricola a voit să pună capăt acestei procesiuni a poporului şi a poruncit ca sfântul să fie înecat în lacul din apropierea localităţii. Ştirea a făcut înconjurul cetăţii şi malurile lacului s-au umplut de spectatori. Blaziu, mergând pe apă, s-a dus la mijlocul lacului şi a cerut funcţionarilor imperiali să facă la fel prin protecţia zeilor lor, dar aceştia n-au reuşit. Atunci, el a revenit pe malul lacului şi s-a predat din nou în mâinile lor. Readus în carceră şi acuzat de magie, este condamnat la decapitare, în luna februarie a anului 316. Edictul din Milano, cu care împăratul Constantin dăduse libertate deplină celor ce profesau credinţa creştină, nu sosise încă în Armenia, unde conducerea îi revenea lui Licinius. Acesta, deşi subscrisese edictului, totuşi prefera să-l ignore şi, din rivalitate faţă de împărat, a declanşat în teritoriile care erau sub jurisdicţia sa o sălbatică persecuţie împotriva creştinilor.
Cultul sfântului Blaziu s-a răspândit foarte mult în Orient şi în Occident, atingând maximum de strălucire în timpul evului mediu. Blaziu a rămas viu în tradiţia creştină, nu numai pentru mărturia martiriului său, dar şi pentru faptul că aminteşte de aspectul matern al Bisericii care are grijă de cei săraci şi de cei bolnavi.
[1] Augustin, Discursuri. Cit. din Liturgia orelor.
17 ianuarie
Sfântul Anton
abate
(251-356)
abate
(251-356)
„Sfântul Anton, abate, înflăcărat de iubirea ta, a ştiut să primească invitaţia evangheliei cu o angajare totală şi cu o bucurie profundă. Impulsionat de harul tău în a-l urma pe Cristos cu o inimă liberă şi curată, a împărţit toate darurile sale săracilor. Învingând cu tăria sufletului slăbiciunea trupului, a trăit în perfectă comuniune cu tine, o, Părinte, în aspra solitudine a pustiului!”1
Cu aceste foarte scurte trăsături de penel, liturgia ambroziană rezumă itinerariul spiritual al aceluia care a devenit patriarhul eremiţilor. Drumul său a fost unul de adevărată sfinţenie şi înlocuieşte martiriul sângeros, aşa de frecvent în timpul persecuţiilor, dar devenit mai rar după pacea constantiniană. Etapele acestei noi vieţi de sfinţenie ne-au fost descrise magistral de sfântul Atanasiu, episcop de Alexandria, cunoscător profund al experienţei spirituale a sfântului Anton.
Chemarea
Anton, născut în jurul anului 251 dintr-o familie înstărită de agricultori, în localitatea Coma, actualul Qemans, aproape de Heracleopolis, în partea centrală a Egiptului, a rămas orfan de ambii părinţi la 18-20 de ani, având de administrat un patrimoniu constituit din pământuri şi o soră mai mică de educat.
Asistând într-o zi la Liturghie, a fost profund mişcat de cuvintele Evangheliei: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino şi urmează-mă”2.
Ascultase de atâtea ori această invitaţie a lui Isus, dar acum o simţea ca fiindu-i adresată în mod personal. Cere sfat persoanelor care se ocupau de cunoaşterea lui Dumnezeu, îşi vinde bunurile şi, lăsându-şi ceea ce era indispensabil pentru a se putea întreţine prin propria-i muncă şi pentru a avea grijă de sora sa, se retrage la ţară într-o cocioabă.
În felul acesta şi-a început viaţa ascetică, făcută din detaşarea faţă de lume, din muncă şi din rugăciune. Anton dorea să pună în practică evanghelia, cu simplitate, asemenea apostolilor şi primilor creştini.
Experienţa sa înainta foarte bine: experimenta lumina şi bucuria interioară, se simţea liber de impulsurile cărnii şi cuvintele Scripturii – acum avea tot timpul pentru a le medita – i se revelau într-o profunzime de neimaginat. Munca nu-l distrăgea şi rugăciunea sa era continuă.
Trecură câţiva ani şi au apărut şi primele încercări. Acest stil de viaţă solitară nu era, în fond, o ciudăţenie, dacă marea majoritate a oamenilor şi chiar oamenii Bisericii nu-l urmau? Nu era oare un semn de egoism faptul că şi-a lăsat sora în grija altora, chiar dacă era vorba despre o comunitate de fecioare? Şi apoi, de ce să trăieşti de unul singur pentru toată viaţa, dacă bunul Dumnezeu ne dă posibilitatea să formăm o familie?
El constată cu surprindere că, în timp ce, în prima perioadă, atracţia bunurilor materiale şi instinctul cărnii erau nu numai îmblânzite, dar păreau să fi dispărut în totalitate, acum, acestea se întorceau cu o forţă reînnoită, aproape de nestăpânit.
Până în acel moment, maestrul divin îl condusese de mână şi îl făcuse să guste bunurile cereşti, acum, prin această încercare, îl chema la o nouă maturitate: tânărul Anton, cu acea libertate pe care fiecare persoană umană o primeşte din partea Creatorului pentru a putea iubi, trebuia să-l aleagă pe Dumnezeu ca unicul bine al vieţii sale.
Asistând într-o zi la Liturghie, a fost profund mişcat de cuvintele Evangheliei: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino şi urmează-mă”2.
Ascultase de atâtea ori această invitaţie a lui Isus, dar acum o simţea ca fiindu-i adresată în mod personal. Cere sfat persoanelor care se ocupau de cunoaşterea lui Dumnezeu, îşi vinde bunurile şi, lăsându-şi ceea ce era indispensabil pentru a se putea întreţine prin propria-i muncă şi pentru a avea grijă de sora sa, se retrage la ţară într-o cocioabă.
În felul acesta şi-a început viaţa ascetică, făcută din detaşarea faţă de lume, din muncă şi din rugăciune. Anton dorea să pună în practică evanghelia, cu simplitate, asemenea apostolilor şi primilor creştini.
Experienţa sa înainta foarte bine: experimenta lumina şi bucuria interioară, se simţea liber de impulsurile cărnii şi cuvintele Scripturii – acum avea tot timpul pentru a le medita – i se revelau într-o profunzime de neimaginat. Munca nu-l distrăgea şi rugăciunea sa era continuă.
Trecură câţiva ani şi au apărut şi primele încercări. Acest stil de viaţă solitară nu era, în fond, o ciudăţenie, dacă marea majoritate a oamenilor şi chiar oamenii Bisericii nu-l urmau? Nu era oare un semn de egoism faptul că şi-a lăsat sora în grija altora, chiar dacă era vorba despre o comunitate de fecioare? Şi apoi, de ce să trăieşti de unul singur pentru toată viaţa, dacă bunul Dumnezeu ne dă posibilitatea să formăm o familie?
El constată cu surprindere că, în timp ce, în prima perioadă, atracţia bunurilor materiale şi instinctul cărnii erau nu numai îmblânzite, dar păreau să fi dispărut în totalitate, acum, acestea se întorceau cu o forţă reînnoită, aproape de nestăpânit.
Până în acel moment, maestrul divin îl condusese de mână şi îl făcuse să guste bunurile cereşti, acum, prin această încercare, îl chema la o nouă maturitate: tânărul Anton, cu acea libertate pe care fiecare persoană umană o primeşte din partea Creatorului pentru a putea iubi, trebuia să-l aleagă pe Dumnezeu ca unicul bine al vieţii sale.
Lupta dură
A cerut ajutor altor asceţi şi aceştia i-au spus să nu se înspăimânte, ci să meargă înainte cu încredere, deoarece Dumnezeu era cu el. Era necesar, însă, să facă un pas înainte: să se dezlipească de ultimele lucruri pe care încă le poseda şi să se retragă într-un loc şi mai izolat.
Anton şi-a vândut coliba şi puţinul pământ, a împărţit ceea ce a câştigat săracilor şi, gol, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, acoperit doar de o ţesătură aspră, a mers să locuiască într-un vechi mormânt săpat în stânca unei coline, nu departe de satul său. Un prieten îi aducea din când în când o bucată de pâine, urmând ca restul hranei să fie constituit din ierburile câmpului şi fructe de pădure.
Aici, asceza devine mai exigentă şi unirea cu Dumnezeu mai profundă. Anton, pentru a nu pierde timpul, se concentra asupra momentului prezent. Aşa ni-l descrie sfântul Atanasiu: „El nu-şi amintea de timpul scurs, dar, în fiecare zi, ca unul începător în asceză, se străduia să înainteze mai mult, repetându-şi continuu cuvintele sfântului Paul: «Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop»3. Îşi amintea şi de cuvintele lui Ilie: «Pentru viaţa
Dumnezeului oştirilor, în prezenţa căruia mă aflu, astăzi eu însumi mă voi prezenta înaintea lui»4. El însuşi nota că Ilie, spunând astăzi, nu ţinea cont de timpul trecut. Deci, ca şi cum ar fi fost întotdeauna la început, în fiecare zi se străduia să-şi amintească faptul că trebuie să apară înaintea lui Dumnezeu: curat cu inima şi gata să asculte de voinţa sa, şi nu a altuia”5.
După un anumit timp de şedere permanentă în grota-mormânt Anton a traversat o teribilă obscuritate spirituală şi a avut impresia atunci că este un sărman visător, abandonat de Dumnezeu. A reuşit totuşi să persevereze, alimentându-se din credinţa curată în cuvântul lui Dumnezeu şi împlinind zi după zi voinţa divină, aşa cum îl învăţaseră maeştrii săi. Când, la sfârşit, Dumnezeu l-a umplut de lumină, el l-a întrebat: „Unde erai? De ce nu ai apărut încă de la început pentru a mă elibera de suferinţele mele?”. Şi atunci, a auzit un glas spunându-i: „Anton, eu eram aici, cu tine, şi te asistam în lupta ta…”6
Anton şi-a vândut coliba şi puţinul pământ, a împărţit ceea ce a câştigat săracilor şi, gol, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, acoperit doar de o ţesătură aspră, a mers să locuiască într-un vechi mormânt săpat în stânca unei coline, nu departe de satul său. Un prieten îi aducea din când în când o bucată de pâine, urmând ca restul hranei să fie constituit din ierburile câmpului şi fructe de pădure.
Aici, asceza devine mai exigentă şi unirea cu Dumnezeu mai profundă. Anton, pentru a nu pierde timpul, se concentra asupra momentului prezent. Aşa ni-l descrie sfântul Atanasiu: „El nu-şi amintea de timpul scurs, dar, în fiecare zi, ca unul începător în asceză, se străduia să înainteze mai mult, repetându-şi continuu cuvintele sfântului Paul: «Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop»3. Îşi amintea şi de cuvintele lui Ilie: «Pentru viaţa
Dumnezeului oştirilor, în prezenţa căruia mă aflu, astăzi eu însumi mă voi prezenta înaintea lui»4. El însuşi nota că Ilie, spunând astăzi, nu ţinea cont de timpul trecut. Deci, ca şi cum ar fi fost întotdeauna la început, în fiecare zi se străduia să-şi amintească faptul că trebuie să apară înaintea lui Dumnezeu: curat cu inima şi gata să asculte de voinţa sa, şi nu a altuia”5.
După un anumit timp de şedere permanentă în grota-mormânt Anton a traversat o teribilă obscuritate spirituală şi a avut impresia atunci că este un sărman visător, abandonat de Dumnezeu. A reuşit totuşi să persevereze, alimentându-se din credinţa curată în cuvântul lui Dumnezeu şi împlinind zi după zi voinţa divină, aşa cum îl învăţaseră maeştrii săi. Când, la sfârşit, Dumnezeu l-a umplut de lumină, el l-a întrebat: „Unde erai? De ce nu ai apărut încă de la început pentru a mă elibera de suferinţele mele?”. Şi atunci, a auzit un glas spunându-i: „Anton, eu eram aici, cu tine, şi te asistam în lupta ta…”6
Chemarea pustiului
Locul de refugiu a fost descoperit de concetăţenii săi şi Anton a plecat şi mai departe, spre Marea Roşie. Pe Munţii Pispir era o cetate abandonată, locuită numai de şerpi, dar, în compensaţie, acolo se găsea o apă foarte bună. Anton s-a mutat acolo, în 285, şi acolo a şi rămas timp de douăzeci de ani.
Dar de ce fugea el aşa de departe de toţi, în locuri tot mai pustii? Dorea o viaţă liniştită, departe de preocupările umane şi de acele neplăceri pe care le aduceau mulţimile de bolnavi şi de curioşi celor care se bucurau de faimă de sfinţenie?
Motivul profund era altul. Anahoreţii se simţeau chemaţi să retrăiască pagina evanghelică despre Isus care, condus de Duhul Sfânt, s-a retras în pustiu „pentru a fi ispitit de diavol”.
Exista convingerea comună că numai solitudinea ar permite unei creaturi umane să se purifice de toate tendinţele rele, personificate în figura biblică a diavolului, şi să devină astfel omul nou, Isus. „Solitudinea – explică L. Bouyer – este o încercare teribilă, deoarece face să scârţâie şi să pocnească în bucăţi emailul siguranţelor noastre superficiale: ea ne descoperă abisuri necunoscute, pe care cu toţii le purtăm în noi, şi ne descoperă că aceste abisuri sunt infestate: nu este vorba numai de descoperirea profunzimilor sufletului nostru, ignorate de noi înşine, dar şi de puterile obscure care sunt ca şi implantate, şi faţă de care rămânem, în mod fatal, sclavi până când nu ne vom fi dat seama de ele. Şi, pentru a spune adevărul, această conştiinţă ne-ar strivi dacă nu ar fi luminată de lumina credinţei. Numai Cristos poate să ne descopere misterul nelegiuirii, deoarece el singur, astăzi, în noi, ca odinioară pentru noi, poate să-l înfrunte cu succes”7.
Sub această lumină, luptele anahoreţilor vor să prezinte plastic un adevăr evanghelic: actualizarea promisiunilor baptismale, alegerea personală a lui Dumnezeu. Desigur că numai persoanele psihic sănătoase puteau înfrunta o asceză aşa de austeră cum era aceea a anahoreţilor, şi nu rare au fost cazurile celor care nu au rezistat sau şi-au ieşit din minţi, luând drept lumini divine sau ispite ale diavolului propriile imaginaţii.
Nu era şi cazul lui Anton. De fapt, după mai mulţi ani de viaţă ascunsă, unii monahi îi vor descoperi ascunzătoarea. „Atunci, cei care au mers la el l-au văzut pentru prima dată afară din fortăreaţa sa. Ei s-au minunat să constate că condiţia fizică s-a păstrat aceeaşi, neîngrăşându-se din cauza lipsei de mişcare, neslăbind din cauza posturilor şi a luptelor cu diavolul: era aşa cum îl cunoşteau dinaintea retragerii sale. Curat din punct de vedere spiritual, el nu era nici apăsat de durere, nici atras de plăcere; în el nu era nici râs şi nici tristeţe; mulţimea nu-l tulbura, persoanele care-l salutau nu-i aduceau o bucurie excesivă: era mereu el însuşi, condus de raţiune, conform naturii”8.
Expresia „condus de raţiune, conform naturii” voia să spună că el dobândise de acum o natură (logică), adică conformă cu „Logos”-ul, cu Cuvântul: devenise asemenea lui Cristos şi putea să spună şi el asemenea sfântului Paul: „Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine”9.
Anton era, fără îndoială, un sfânt cu picioarele pe pământ şi putea să se conducă nu numai pe sine însuşi, dar şi pe numeroşii discipoli care veneau să fie sfătuiţi. După mai mulţi ani, de fapt, s-au format două grupuri de monahi care au fost la originea a două mănăstiri: una la răsărit de Nil şi alta pe partea stângă a fluviului. Fiecare călugăr avea grota sa solitară, dar asculta de un frate mai experimentat în viaţa spirituală. Apropierea şi dialogul cu Anton era un mare privilegiu, dar şi un serios angajament. El însuşi, întreţinându-se cu fraţii şi ajutându-i în drumul către Dumnezeu, nu se sustrăgea acestei munci.
În 307, a venit să-l viziteze călugărul sfânt Ilarion şi să-şi împărtăşească experienţele privind viaţa eremitică. În 311, Anton nu a ezitat să părăsească refugiul său atât de îndrăgit şi să alerge la Alexandria, unde se dezlănţuia persecuţia lui Maximian, pentru a-i susţine pe fraţi prin cuvântul său şi cu dorinţa ascunsă de a primi martiriul.
Aceste ieşiri ale sale în viaţa publică s-au înmulţit, dar întotdeauna pentru a sluji comunităţii creştine, pentru a-l sprijini pe sfântul Atanasiu împotriva denigratorilor şi pentru a profesa public credinţa sa catolică. Nimeni nu a dat o lovitură aşa decisivă ereziei ariene aşa cum a făcut-o el prin simpla prezenţă alături de Atanasiu. În apărarea episcopului i-a scris şi o scrisoare lui Constantin şi, dacă împăratul nu a ţinut prea mult cont de ea, aceasta a circulat între creştini şi a fost mai eficace decât toate decretele imperiale.
Atunci când Anton şi-a dat seama că şederea sa permanentă în locul retras de la Marea Roşie atrăgea prea mulţi curioşi, tulburând viaţa monahilor, a schimbat din nou locul, mergând în Tebaida. Unii dintre discipolii săi, doar cu câteva provizii asupra lor, s-au pus pe urmele sale şi atunci când au dat de el au făcut sărbătoare: ei i-au oferit hrană din ceea ce aveau asupra lor şi Anton a cules fructe din grădina sa.
Prezenţa sfântului a atras şi aici multe persoane doritoare de viaţă spirituală. „El i-a făcut pe mulţi să îmbrăţişeze viaţa solitară şi, în felul acesta, au apărut printre munţi mănăstiri, şi deşertul s-a populat cu călugări, cu oameni care renunţaseră la toate bunurile lor pentru a se înscrie în cetatea cerului”10.
La 17 ianuarie 356, Anton ajungea la sfârşitul drumului său, acel drum pe care generaţii de monahi, în Orient şi în Occident, îl vor parcurge, amplificându-l şi adaptându-l la exigenţele timpului, fără însă a renunţa la genuina inspiraţie care îl călăuzise pe marele lor maestru.
Dar de ce fugea el aşa de departe de toţi, în locuri tot mai pustii? Dorea o viaţă liniştită, departe de preocupările umane şi de acele neplăceri pe care le aduceau mulţimile de bolnavi şi de curioşi celor care se bucurau de faimă de sfinţenie?
Motivul profund era altul. Anahoreţii se simţeau chemaţi să retrăiască pagina evanghelică despre Isus care, condus de Duhul Sfânt, s-a retras în pustiu „pentru a fi ispitit de diavol”.
Exista convingerea comună că numai solitudinea ar permite unei creaturi umane să se purifice de toate tendinţele rele, personificate în figura biblică a diavolului, şi să devină astfel omul nou, Isus. „Solitudinea – explică L. Bouyer – este o încercare teribilă, deoarece face să scârţâie şi să pocnească în bucăţi emailul siguranţelor noastre superficiale: ea ne descoperă abisuri necunoscute, pe care cu toţii le purtăm în noi, şi ne descoperă că aceste abisuri sunt infestate: nu este vorba numai de descoperirea profunzimilor sufletului nostru, ignorate de noi înşine, dar şi de puterile obscure care sunt ca şi implantate, şi faţă de care rămânem, în mod fatal, sclavi până când nu ne vom fi dat seama de ele. Şi, pentru a spune adevărul, această conştiinţă ne-ar strivi dacă nu ar fi luminată de lumina credinţei. Numai Cristos poate să ne descopere misterul nelegiuirii, deoarece el singur, astăzi, în noi, ca odinioară pentru noi, poate să-l înfrunte cu succes”7.
Sub această lumină, luptele anahoreţilor vor să prezinte plastic un adevăr evanghelic: actualizarea promisiunilor baptismale, alegerea personală a lui Dumnezeu. Desigur că numai persoanele psihic sănătoase puteau înfrunta o asceză aşa de austeră cum era aceea a anahoreţilor, şi nu rare au fost cazurile celor care nu au rezistat sau şi-au ieşit din minţi, luând drept lumini divine sau ispite ale diavolului propriile imaginaţii.
Nu era şi cazul lui Anton. De fapt, după mai mulţi ani de viaţă ascunsă, unii monahi îi vor descoperi ascunzătoarea. „Atunci, cei care au mers la el l-au văzut pentru prima dată afară din fortăreaţa sa. Ei s-au minunat să constate că condiţia fizică s-a păstrat aceeaşi, neîngrăşându-se din cauza lipsei de mişcare, neslăbind din cauza posturilor şi a luptelor cu diavolul: era aşa cum îl cunoşteau dinaintea retragerii sale. Curat din punct de vedere spiritual, el nu era nici apăsat de durere, nici atras de plăcere; în el nu era nici râs şi nici tristeţe; mulţimea nu-l tulbura, persoanele care-l salutau nu-i aduceau o bucurie excesivă: era mereu el însuşi, condus de raţiune, conform naturii”8.
Expresia „condus de raţiune, conform naturii” voia să spună că el dobândise de acum o natură (logică), adică conformă cu „Logos”-ul, cu Cuvântul: devenise asemenea lui Cristos şi putea să spună şi el asemenea sfântului Paul: „Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine”9.
Anton era, fără îndoială, un sfânt cu picioarele pe pământ şi putea să se conducă nu numai pe sine însuşi, dar şi pe numeroşii discipoli care veneau să fie sfătuiţi. După mai mulţi ani, de fapt, s-au format două grupuri de monahi care au fost la originea a două mănăstiri: una la răsărit de Nil şi alta pe partea stângă a fluviului. Fiecare călugăr avea grota sa solitară, dar asculta de un frate mai experimentat în viaţa spirituală. Apropierea şi dialogul cu Anton era un mare privilegiu, dar şi un serios angajament. El însuşi, întreţinându-se cu fraţii şi ajutându-i în drumul către Dumnezeu, nu se sustrăgea acestei munci.
În 307, a venit să-l viziteze călugărul sfânt Ilarion şi să-şi împărtăşească experienţele privind viaţa eremitică. În 311, Anton nu a ezitat să părăsească refugiul său atât de îndrăgit şi să alerge la Alexandria, unde se dezlănţuia persecuţia lui Maximian, pentru a-i susţine pe fraţi prin cuvântul său şi cu dorinţa ascunsă de a primi martiriul.
Aceste ieşiri ale sale în viaţa publică s-au înmulţit, dar întotdeauna pentru a sluji comunităţii creştine, pentru a-l sprijini pe sfântul Atanasiu împotriva denigratorilor şi pentru a profesa public credinţa sa catolică. Nimeni nu a dat o lovitură aşa decisivă ereziei ariene aşa cum a făcut-o el prin simpla prezenţă alături de Atanasiu. În apărarea episcopului i-a scris şi o scrisoare lui Constantin şi, dacă împăratul nu a ţinut prea mult cont de ea, aceasta a circulat între creştini şi a fost mai eficace decât toate decretele imperiale.
Atunci când Anton şi-a dat seama că şederea sa permanentă în locul retras de la Marea Roşie atrăgea prea mulţi curioşi, tulburând viaţa monahilor, a schimbat din nou locul, mergând în Tebaida. Unii dintre discipolii săi, doar cu câteva provizii asupra lor, s-au pus pe urmele sale şi atunci când au dat de el au făcut sărbătoare: ei i-au oferit hrană din ceea ce aveau asupra lor şi Anton a cules fructe din grădina sa.
Prezenţa sfântului a atras şi aici multe persoane doritoare de viaţă spirituală. „El i-a făcut pe mulţi să îmbrăţişeze viaţa solitară şi, în felul acesta, au apărut printre munţi mănăstiri, şi deşertul s-a populat cu călugări, cu oameni care renunţaseră la toate bunurile lor pentru a se înscrie în cetatea cerului”10.
La 17 ianuarie 356, Anton ajungea la sfârşitul drumului său, acel drum pe care generaţii de monahi, în Orient şi în Occident, îl vor parcurge, amplificându-l şi adaptându-l la exigenţele timpului, fără însă a renunţa la genuina inspiraţie care îl călăuzise pe marele lor maestru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu